Poveste cu un factor postal

M-aș transforma într-un omuleț mic, mic, m-aș pune într-un plic și m-aș expedia către o adresă necunoscută. Mai mult ca sigur, nu aș trece vreun nume de oraș sau de stradă. Aș scrie însă cer senin, iarbă verde și înaltă, care mângâie pulpele, cântec de păsări. Copaci umbroși. O colină, două coline. Cald. Chip senin.

Din cutia poștală  întunecoasă și roșie, aș ajunge într-un sac de pânză rezistentă. La grămadă cu alte scrisori. Unele mirosind a cerneală, unele a pix. Unele vesele, altele nervoase. Câteva, un pic ude. Știi, din acelea care abia așteaptă să le deschizi ca să te inunde. Sacul e plin de zgomote. Voci groase, însoțite de mustăți. Glasuri tinere, cu șapcă. Scârțâit de roți, pe șine. Uuuuu cu fum. Cheie în contact. Poștaaaa!

Din buzunarul minuscul al salopetei de blugi, mi-aș scoate ochelarii de soare. Și mi i-aș pune. Să nu mă orbească soarele care mă încinge prin hârtia albă a plicului. Ea l-ar desface, cu mirare

”Sunteți sigur că e pentru mine?” l-ar întreba pe factorul poștal.

”Desigur”, i-ar răspunde acesta. ”Cer senin, iarba verde și înaltă, care mângâie pulpele, cântec de păsări, copaci umbroși, două coline. Foarte cald.” La ”chip senin” s-ar înroși, s-ar fâstâci pentru că el este unul din aceia de modă veche pentru care femeia este o făptură nepământeană. Iar el încă așteaptă să I se livreze, din capitală, Manualul de bună purtare cu ființele nepământene.

 ”Trei luni durează” i  s-a spus. Cu taxă de căutare. ”A trecut atâta vreme de când cineva ne-a solicitat acest manual. Trebuie să-l căutăm. Am uitat unde l-am pus”.

Ea ar rupe plicul cu nerăbdare, în timp ce factorul poștal s-ar fâstâci și mai tare, uimit de unghiile ei rozalii, perfect ovale. Apoi m-ar găsi pe mine și ar duce mâna la gură, de mirare. Plicul ar cădea lin, lent iar adierea de vânt, prevenitoare, l-ar purta direct în coșul de gunoi.

Fata l-ar pupa pe obraz, îndrăzneață. Pentru că îl place. Și pentru că ea crede că eu am fost ideea lui. Dar eu nu pot fi decât ideea mea. Apoi, ar începe să mă cerceteze. Să întoarcă pe față, pe dos. Să mă pipăie.

”Pune-mi la loc ochelarii de soare, pune-mi la loc ochelarii de soare” aș tipa iar ea s-ar comporta ca și cum m-ar auzi. Apoi aș izbucni în râs. Pentru că mă gâdilă cu atingerea.

”Cling, cling, cling”, ar răsuna râsul ei voios înapoi. Se știe că păpușile, oricât de mici, știu să râdă.

”Eu trebuie să plec”, s-ar auzi vocea factorului poștal, îmbufnată văzând că fată e mai încântată de un om mic decât de un om mare. ”De-aș primi mai repede manualul”, și-ar spune în gând. ”Să aflu cum să devin omuleț”.  Ea l-ar privi pe sub sprâncene, dojenitor. Pentru că așa sunt ele știu tot, simt tot. Omul  mare ar ridica din umeri: ”N-am fost eu, a fost vocea mea. E o voce cu personalitate. Alege tonul pe care îl vrea ea și nu pot controla. Așa că mai bine tac și merg în treaba mea.”

”Să îl iertăm”, țip de palma ei. ”Altfel, azi va livra doar scrisorile plângătoare. Și valea asta frumoasă va fi inundată. Și cine știe unde vom ajunge.”

”Iți mulțumesc”, i-ar spune fata și l-ar săruta pe celălalt obraz. ”Să fii atent la drum.” Pentru că drumul de pământ cotește când vrea el, ba la dreapta, ba la stânga. Urcă și coboară. Asta nu e nimic pe lângă faptul că e teribil de mucalit. Când ți-e lumea mai dragă, îți trântește în față o groapă. Nu prea mare, nu poți cădea în ea cu totul, dar suficient de adâncă încât să-ți sară basca din cap. Fata și-a propus ca, atunci când va fi ea mai mare decât e acum, să-l cartografieze. Pentru ca factorul poștal – care probabil îi va deveni soț, să nu-și mai piardă zilnic, câte o șapcă. Dar până atunci mai e. Până atunci, el mai are zecemiișaptesutedouăzecișitrei de depeșe de livrat. Pe bicicleta lui neagră, cu roți mari, cu spițe argintii. Cu șaua ca un triunghi, de piele maro. Șa cu arcuri – două arcuri mândre, nichelate. ”Scâââârț, scâââârț, scâââââârț” fac ele atunci când se apopie de vreo casă pentru că știu că trebuie să înlocuiască claxonul, bătrân și ruginit, care stă pe ghidon doar de décor.

Stau în palma fetei și mi-e bine. Imi vine să mă cațăr pe una din cozile ei aurii, groase și împletite, până în creștet.

”Chiar aveam nevoie de un tovaraș pentru plimbările mele”, îmi spune în timp ce mă ridică în dreptul ochilor. Ce mare și albastră e pupila ei, cu mijlocul negru, cât un năsturaș de păpușă.

”Ti-aș arăta…. ți-aș arăta….”. Tare nehotărâtă mai e acum. Ca și cum s-ar fi molipsit de la factorul poștal. Își mușca buza – uscată și crăpată, strânge pleoapele și își încrețește nasul plin de pistrui.

”Gata, știu! Mergem la sfânt!”

Ca orice fată de vârsta ei, are un șorț cu buzunare. Intr-unul din ele, mă pune pe mine. Acum că nu mă vede, e timpul să iau o gustare. A trecut ceva vreme de când am mâncat. Scot dintr-o mânecă o napolitană cu alune și ciocolată. Cu o mână mă înfrupt din ea, cu cealaltă mă țin de marginea unei mici găurele de la marginea buzunarului, prin care văd tot. E găurica pe care fata a făcut-o atunci când s-a agățat în gardul viu, în timp ce se ascundea din drumul factorului poștal. Pentru că fata avea un obicei – să îl urmărească și să adune șepcile pe care le pierdea. Fără ca el să știe, desigur. Iar pentru asta, învățase să se deghizeze în salcie, în tufă, în pasăre.

Mergem și tot mergem. Casele fără etaj au rămas demult în urmă. Acum drumul se mișcă când pe coama, când la poalele dealurilor. Din vârf, vezi valea întinsă acoperită de un cer albastru deschis pe care nori pufoși și albi pari așezați cu mâna. Fata țopăie și îngână tot felul de cântece. Dar când ajunge în fața zidului de piatră și o porții înalte, cu turn, se domolește.

”Bine ai venit fata mea”, îi spune bătrâna așezată pe banca de la intrare.  Recunosc că n-am mai văzut niciodată o bătrână atât de bătrână. Și mă gândesc că așa cum există apa și focul și pietrele, făcute de-a gata, așa trebuie să existe și astfel de ființe. Bătrâne de-a gata, pentru a face de strajă la intrări.

”Sărut mâna, maică! Și eu mă bucur să te găsesc sănătoasă”.

Dincolo de zid, drumul se sparge. O parte se duce în stânga iar alta continuă în sus, pe lângă un edificiu în construcție, și înconjoară o biserică mică. Fata merge mai departe, pe lângă pădurice. Drumul se grăbește să o ajungă și să i-o ia înainte. Gâfâie ușor căci trebuie să urce. Și să se lupte cu rădăcinile de copaci, care au ieșit la lumină și i se pun de-a curmezișul. Doar umbra se aude și cântecul mierlelor.

”Gata, am ajuns”, spune fata și mă scoate din buzunar. Aerul e parfumat. Flori de toate culorile acoperă mormintele măicuțelor.

”E frumos, aici, nu-i așa?”, îmi vorbește fata ca și cum ar știi că îi pot răspunde. ”Stai să vezi cum e la Sfânt. Să îți spun un secret: roagă-l ceva, orice vrei, și se va îndeplini.”

Sunt cu ochii în patru. Până acum n-am văzut sfinți decât în poze. Haină lungă, barabă albă, toiag și tot tăcâmul.

”Aici e…., tot timpul e aici”, spune fata șoptit și se oprește în fața unui pat de crini imperiali care îmbibă îmrejurimile cu o mireasmă suavă. ”De-ale sfinților” îmi zic atunci când, fără să-l văd, îi simt prezența. Sunt pe cale să devin un omuleț înlăcrimat – dumnezeu știe de ce, să arăt că am o inimă simțitoare iar asta nu trebuie să se întâmple sub nici o formă. Fata s-ar speria, m-ar scăpa din mână, eu m-aș rostogoli, mi-aș pierde ochelarii de soare. O vulpe m-ar găsi și m-ar răpi. M-ar ascunde la ea în culcuș, m-ar obliga să îi fac curat și să îi perii coada. M-am panicat, recunosc. ”Ajutor, ajutor” implor cu privirea. Dar nimeni nu e atent la mine. Nici cele trei femei – două subțirele, una dolofonă de pe băncile din fața lui. Oricum, și ele au ochii înlăcrimați. Nici bărbatul care face mătănii. Nici cucoana cu părul roșu-strident, care pare să caute ceva ce nu găsește aici.

Fata îngenunchiază pe o pernuță, în fața patului de crini.

”Uite, sfântule, am venit, așa cum ți-am promis”, murmură ea. ”Da, am fost cuminte. Cu asta mi-e greu, recunosc. Dar mă străduiesc. Și el e bine. A trecut azi pe la mine și mi-a adus un omuleț mic, mic. Șugubăț ești tu sfântule…Cum să mă spioneze. E doar un cadou. Imi place nespus. I-am spus că te poate ruga tot ce vrea. Si te ingrijesti tu…Am grijă. Nu uit. Stii, sfântule, nu știu ce m-aș face fără tine. Da, am încredere în tine. Și eu te iubesc.”

Eram un omuleț mic, mic, în palma unei fetișcane și față în față cu un sfânt. Căci între timp reușisem să îi deslușesc forma, ca un abur, ca o lumină. Sfântul ăsta semăna cu bunicul meu cel dus, atât de blând, atât de bun, doar că n-avea pipă. Ai mai pomenit așa ceva?

Și mai departe? Mai departe, factorul poștal a terminat de livrat toate cele zecemiișaptesutedouăzecișitrei de scrisori. De îndată ce a primit Manualul de utilizare a ființelor nepământene, și-a luat o săptămână de concediu pentru a-l învăța pe de rost. In caz că îl pierdea. Fata și – a cusut buzunarul. Oricum, sorțul i-a rămas mic așa că l-a făcut cadou unei verișoare. Iar pe mine, m-a pus într-un plic și m-a trimis cadou celei mai bune prietene, la o zi după nuntă. La o zi după ce au  făcut schimb de inele și de cadouri. El i-a oferit un set de șapte biciclete colorate, cîte una pentru fiecare zi a săptămânii. Iar ea i-a dat un hambar plin cu șepci. Toate șepcile pe care le pierduse în timp celor  zecemiișaptesutedouăzecișitrei de scrisori.

Regasirea

Stateau unul in fata celuilalt, in restaurantul libanez de la colt. Televizorul racnea intr-o limba araba. Pe fata de masa, se intindea o pata galbuie, abia vizibila. Un ospatar maruntel, cu camasa alba, bagata alandala in pantaloni, le aduse doua meniuri, cu marginile roase. Ea isi scoase incet manusile lungi, de piele intoarsa, tragand deget dupa deget. Unghiile lacuite cu rosu, aveau o forma perfecta, ovala.

Barbatul isi aprinse o tigara. Mana ii tremura usor. Ce fusese in capul lui, cand o invitase aici? Doar o vazuse in poze, stia ca se schimbase. Devenise femeie, o femeie sofisticata, eleganta. Ce crezuse?  Ca special pentru el, isi va pune din nou bocantii si colantii? Acum isi unduia soldurile in mers, pe vremuri pasea abrupt, apasat. Sprancenele bogate  capatasera o forma arcuita, placuta. Parul odata rebel i se revarsa pe umeri intr-o cascada ordonata. Botinele aveau toc cui, rochia urmarea linia corpului iar parfumul ei, ei bine, era acel gen de parfum care te bantuie. Si mai era ceva ce deocamdata ii scapa. Iar toate astea nu faceau altceva decat sa amplifice chemarea ei, neschimbata de ani de zile.

Taceau amandoi. Intotdeauna vorbisera putin. Dialogul lor se poticnea dupa catvea fraze. 

„Arati foarte bine”, spuse el intr-un tarziu. Cuvintele ii ramaneau in gat.

„Multumesc, nici tu nu te-ai schimbat prea tare”. Era adevarat. Se imbraca la fel, se comporta la fel, vorbea la fel ca atunci cand se cunoscusera. La fel ca atunci, traia de pe o luna pe alta, de pe un an pe altul, dintr-o locuinta inchiriata intr-alta, dintr-o femeie draguta si intelectuala in alta.

Suflete calde, minti imbibate de informatie si coate usor inasprite de la atata citit in biblioteca, cucerite de inteligenta lui, de stiinta lui, de atitudinea lui de nu – „fuck the system”, de apartenenta la elita neintelesilor. De atitudinea lui de mascul alfa. De felul in care le rascolea si le dadea lumea peste cap. De faptul ca avea nevoie de ele.

”Eu te inteleg, eu sunt aici. Nu mai este nevoie sa fugi de tine. Lasa bautura, las-o!” . Ochii lor inlacrimati, sticla sfaramata de perete, urletele vecinilor, privirea lui scarbita. Scarbita de el si de ele, minunate, superbe, si totusi limitate. Laşe – toate, dar toate, vroiau stabilitate, vroiau copii, vroiau doar in pozitia misionarului, vroiau sa-l schimbe, sa-l ajute sa devina responsabil. Sa-i puna unifroma. Sa-l castreze. Si sperau sa reuseasca. Pana in ziua in care el pleca. Isi schimba garsoniera, isi schimba numarul de telefon, devenea de negasit.

Tacerea se prelungea.  Aveau in comun aversiunea pentru discutiile banale, de complezenta. Iar ceea ce se intampla, dincolo de cuvinte, devenea din ce in ce mai interesant. Si mai intens.

La inceput, el nu fusese decat o voce.  Probabil nu cea mai buna pe care o ascultase vreodata. Dar, cu certitudine, cea mai virila. O  voce uneori obraznica, insolenta, neobisnuita cu dragalaseniile.  O voce care provoca. Care vorbea cu natuaralete despre post-modernism, Bauhaus, Kerouac, Ginsberg, nazisti, muzica industriala, poezie, modul josnic in care era falsificata istoria, Tarkovsky, superficialitatea societatii de consum, Lou Reed, inferioritatea femeii in fata barbatului, David Bowie. O gramada de lucruri, asadar, care nu erau in programa de liceu. La un moment dat, vocea asta capatase un chip si un trup. Un chip cioplit cu maxim de economie. Un trup robust, bine cladit. Cu o piele neteda si neobisnuit de fina pentru un barbat.  Se intamplase asa: ea ii scrisese si castigase un concurs. Venise la radio, insotita de o prietena, pentru a-si ridica premiul. Aceasta strambase din nas, i se parea un necioplit. Ea,  desi  virgina, ea il vrusese atunci, pe loc. La plecare, mersesera cu totii o bucata de drum impreuna pentru ca locuiau in acelasi cartier. Afara era iarna, iar autobuzul patina prin zapada, jucandu-se cu pasagerii. Neasteptat de amabil, o rugase sa se sprijine de el. O condusese pana in fata blocului. Si ca si cum n-ar fi fost de ajuns, o invitase la un ceai, la el acasa. Acceptase, nerabdatoare, stabilind, ora si ziua.

Plecase de langa ea cu sangele involburat. I-ar fi fost greu sa o descrie, bucatica cu bucatica. Ceea ce stia era ca fata asta nu avea limite, ca fata asta avea ceva ce il scotea de minti, ceva ce il starnea asa cum cea mai experimentata femeie reusea arareori.  Ceva dupa care tanjea, ceva ce lipsea din relatia lui calduta.

Ea? Ea era in culmea fericirii desi credea ca nu se ridica la nivelul lui. Isi cumpara casete cu muzica pe care o asculta el. Imprumuta carti. Vroia sa-i placa cu totul. Vroia sa invete de la el. Insa pentru asta, trebuia sa-i demonstreze ca stie si ea ceva. Dar cat sa inveti in cateva zile? De indata ce intra pe usa lui, uita tot ceea ce citise, tot ce ascultase. Iar atunci cand o cuprinse in brate si incepu sa o sarute patimas, i se lasa in voie. Il lasa sa se infrupte din buzele ei, sa-i mangaie sanii. De fiecare data cand incerca sa-i dea jos hainele, il prindea de maini. El continua sa o atate, sa o provoace, degeaba. Pana cand obosi. Inca o fatarnica, una care nu stia ce vrea. Tipic pentru o fata de liceu, in fine, pentru o femeie. Simtea ca plezneste. Ea statea nemiscata pe pat, cu hainele si parul in dezordine si buzele muscate, uscate. De data asta, nu o mai conduse acasa. O urmari cum se indreapta spre lift, pe culoarul intunecos, cu usi maronii. Gata.

Dar se insela. Ii intrase in sange, avea nevoie s-o simta, s-o aiba. Insa ea, incapatanata, refuza sa cedeze. Ba mai mult, incepea sa se umple resentimente. Stia mai multe decat ea, fara indoiala, dar asta nu-i dadea dreptul s-o puna in situatii umilitoare. Ca atunci cand o invitase in vizita si, odata ajunsa la el, gasise casa plina de prieteni. Barbatii bausera si discutasera cu orele, in timp ce ea statuse mica, nevazuta, pe un scaun, asteptand ca acestia sa plece. Unul dintre ei vrusese sa o implice intr-o discutie insa ea se blocase la primul raspuns si refuzase sa mai scoata vreun cuvant. Alta data, in timp ce erau impreuna, o femeie batuse la usa. El o ascunsese in bucatarie pana reusise sa o convinga pe cealalta sa plece. La un moment dat, se saturase – ea, si plecase. Se saturase sa mai astepte sa fie tratata ca o fiinta umana, cu care se poate purta un dialog. Si la drept vorbind, aparuse altcineva.

S-au reintalnit dupa cativa ani. Intre timp, devenise femeie si studenta.  Ca si-atunci, era iarna. Deprimata si singura, acceptase invitatia lui la un vin. Desuurile ei negre il facusera sa exclame:
„Tu bagi omul in pacat”. In seara aceea, se avura unul pe celalalt. Doar ca in sufletul ei era vid. Iar vidul ramasese chiar si dupa ce el fusese in ea. Dincolo de asta, parca era prima data acolo. Atmosfera sordida a locuintei o sufoca. La urma urmei, in ciuda pretentiilor sale, tipul asta era un ratat. Pacat! Il ducea capul. Plecase, convinsa ca era ultima data cand se vedeau.

Alt timp, alte intamplari, alte invataminte. Ei, din nou, unul in fata celuilalt, intr-un restaurent la fel de sordid ca locuinta lui de-atunci. Dar cu mancare buna.

„Am vrut sa ne vedem pentru ca tu ai starnit in mine o traire reala, viscerala. Cred ca anumite interactiuni umane nu au nevoie de cuvinte. La urma urmei, se poate comunica si altfel. Cu tine, sunt eu. Cu mine, esti tu, ”ii spuse ea, intr-un tarziu.  Viata ii aratase ca nu poti fugi de ceea ce esti. Si ca cele mai frumoase momente sunt cele in care exprimi ceea ce esti. Ea era un foc care ardea in mai multe feluri. Iar el era primul care reusise sa o faca sa arda in acest fel. Si inca reusea. Sau poate ca era doar o proiectie a ei. Avea sa se convinga. Sau nu!

Se ridicara, inainte de a li se fi luat comanda, si plecara.

Sania fermecata

Sania zbura pe drumul batatorit. Vizitiul mana caii la galop, nist cai mari, robusti si negri, cu coame impletite. Le-ar fi dat bucuroasa paturile groase, sub care se adapostise de ger, insa barbatul ii spusese ca ei nu simt frigul. Din contra, la cat de vioi le era pasul, aratau ca le place.  De la distanta, sania parea goala si stranie. Un trecator mai putin atent, ar fi observat un morman de pasla, care isi mentinea verticalitate in mod inexplicabil. La o privire mai atenta, ar fi vazut ca acesta se termina cu un fes alb cu mot. Doar atat se zarea din ea – fesul alb, cu mot rotund din blanita de iepure si ochii negri, rotunzi, acum mijiti. Soarele stralucea, si odata cu el, tot ce era pe pamant.  Devenise una cu vaile si dealurile si copacii si animalele ascunse in inima calda a solului, care vibrau de energie, in ciuda incremenirii aparente. Cu fiecare clipa petrecuta afara, se simtea insufletita, o prelungire a acestei lumi, care o hranea cu o vitalitate pe care nu o mai traise demult.  Zambea cu toata fata, cu tot trupul si stralucea, la fel ca peisajul din jurul ei.

Trebuie spus ca plimbarea asta cu sania, nu era una obisnuita. Pentru ca nici tinutul nu era unul obisnuit. Legendele si povestile spuneau ca era un taram fermecat, unde totul era posibil pentu cei care aveau ochi sa vada si urechi sa auda. Desigur ca pentru cei care ramaneau intre granitele partiilor de schi, puburilor, cluburilor de noapte si hotelurilor confortabile, minunile ramaneau ascunse. Coborau vijelios, fara sa vada veveritele din copaci sau sa auda glasurile pasarilor.  Se plimbau cu sania – fara sa ceara „turul cu povesti”, ca nu cumva sa piarda masa de seara. „Turul cu povesti”, oferit de un singur om. Si nu oricui, ci doar celor despre care el credea ca pot sa vada. Celor care aveau mesaje de descifrat in locurile legendare, a caror locatie doar el singur o stia cu precizie. „Turul cu povesti” nu era promovat in brosurile agentiilor de turism. Doar oamenii le povesteau altor oameni. Asa ca pentru el era simplu sa-i refuze pe cei nedoriti:
„E doar un zvon, nimic mai mult”, le spunea…

„Dar vrem sa vedem si noi copacul vesnic verde”, insista vizitatorul

„E plin de copaci vesnic verzi in jurul dumneavoastra”, le raspundea zambind. „Va propun o plimbare de o jumatate de ora, sa-i puteti admira. Zapada e perfecta pentru o plimbare cu sania…”

Copiii incepeau sa tropaie si sa bata din palme pana cand parintii care venisera pentru o portie de supranatural, cedau rugamintilor, multumindu-se cu o experienta obisnuita. Caci stapanul saniei si al celor patru cai negri, facea o diferenta clara intre cei aflati in cautarea senzationalului si cei pregatiti sa se afle.

Aparitia ei, in acea dimineata, il descumpanise. De obicei, citea omul in cateva secunde. De data asta, ezitase. Tanara femeie parea dezorientata, abatuta. Nimic mai mult decat o turista ratacita in propria viata. Si totusi, dincolo de toate astea, percepea o nespusa frumusete.

„Ati venit pentru turul cu povesti?”. Intrebarea tasnise de pe buzele lui, inainte sa o poata opri.

Chiar, de ce venise? Ce anume o facuse sa iasa din camera calduroasa, in frig? Prin fata ochilor ii trecura flashuri din seara precedenta. Cearta din discoteca.  Senzatia de a fi fost incompleta. Voma lui, imprastiata pe peretii de la baie. Somnul ghemuit, cat mai departe de el, pe cealalta parte a patului. Nevoia imperioasa de a se curata, de indata ce se trezise. Se imbracase tiptil, pentru a nu-l trezi si se strecurase afara.  Se lasase apoi in voia pasilor, care o adusesera aici.

„Turul cu povesti? Habar nu am despre ce este vorba dar da, de ce nu?”

„Un singur lucru trebuie sa va spun, inainte de a pleca la drum. Stim cand incepe insa nu stim cand se termina… Durata depinde, exclusiv, de dumneavoastra.”

„Asta nu e o problema…”

Barbatul o ajuta sa se urce in sanie si o inveli in paturi. Il scruta din cap pana in picioare. Asa scruta ea toti barbatii, doar, doar l-o recunoaste pe cel care ii era sortit. Asa infofolit cum era, stapanul saniei si al celor patru cai negri nu avea varsta. Ochii ageri si profunzi, aratau deopotriva intelepciune si voiciune. Altfel, dadea semne ca e bine legat si sprinten.

Si asa cum sania alerga pe platou, se gandi ca nu ar avea nimic impotriva sa o rapeasca, sa o duca departe de cea care era ea, acum. Ca si cum i-ar fi auzit gandul, vizitiul trase haturile, parasind drumul. Intra intr-o valcea, marginita de pante line. Pe masura ce inaintau, copacii deveneau mai desi. Ramurile lor se intalneau deasupra cararuii, ascunzand partial lumina soarelui. Nu trecu mult si sania se opri. In fata, drumul era inchis de dealurile care se intalneau. O ajuta sa-si iasa din paturi si sa coboare. In fata lor, se afla un izvor. Curgea lin si aburi ieseau din mica oglinda de apa care se formase pe sol.

Se oprira in fata lui, asteptand.

„Care e povestea?”, intreba ea.

„Povestea e cea pe care o vei descoperi tu. Bea din el si vei vedea…”

Se supuse, ca si cum ar fi fost hipnotizata. Iar de indata ce atinse cu buzele apa din causul palmelor, totul se schimba in jur. Era tot ea, sorbind dintr-un izvor. Aproape ca nu se recunostea, in rochia lunga si vaporoasa, cu parul blond si lung, lasat pe umeri. Poiana rasuna de zambete vesele, iarba era inalta si verde, iar copacii fosneau usor. Ce zi fericita! Maestrul recunoscuse in fata tuturor ca misiunea lui se incheiase. Nu mai avea ce sa o invete. Devenise la randul ei, maestru. Picturile ei aveau sa fie expuse in galeriile marilor castele.  Avea sa duca o existenta libera de constrangerile unei casatorii din interes, impusa de rangul ei nobiliar. Sa se dedice exclusiv darului primit de la Dumnezeu. Caci singurele momente in care se simtea vie, erau acelea petrecute in fata sevaletului. Atunci cand dadea viata imaginilor care ii veneau in minte, una dupa alta. Venise sa – i multumeasca izvorului, a carui apa ii daduse tarie si curaj.

„De cate ori te vei simti descurajata, fara de speranta sau nu vei stii in ce directie sa apuci in viata, izvorul acesta te va ajuta. Atunci cand vei sorbi din el, sa-ti imaginezi cum ceata care iti incoajoara gandurile si inima, se risipeste”, o povatuise doica ei. Si asa facuse.

„Chiar asa, acesta e izvorul calauzitor, cel care te ajuta sa-ti descoperi darurile si sa le transpui in realitate”…Vocea stapanului saniei si a celor patru cai se suprapuse peste glasul doicii. Era din nou in valea inghetata, purta un fes alb, cu mot din blana de iepure si avea parul negru. „De asta, povestea nu o spun eu ci …o spune pasagerul.”

„Asadar, candva am fost o pictorita renumita. Eu, care acum sunt catastrofa la desen”, spuse sceptica.

„Darurile nu se pierd. Cel mult se uita. E posibil sa fii catastrofa la desen pentru ca asa crezi tu ca esti”, ii raspunse vizitiul. Ii placea glasul lui. Si intonatia. O voce senzuala, ca o mangaiere.

„Sa mergem!”

Drumurile se desfaceau miraculos in fata saniei, printre vai si copaci. Cand si cand, in inima unui desis, se deschidea catre o carare pe care incapeau cu lejeritate.  Caii calcau apasat, cu voiosie. Statea cu capul dat pe spate si ochii atintiti la cer, cand sania se opri a doua oara. Brazii formasera cercuri concentrice. In mijlocul lor, la o distanta de cativa metri, un stejar cu ramurile acoperite de frunze verzi.  Era imposibil. Dadu paturile la o parte si sari din sanie, fara a-i mai astepta ajutorul. Ocoli copacul, apoi ii mangaie scoarta. Lemn, lemn veritabil, cu scobituri, inele, urme. Frunze usoare, fragile, placute la atingere.

Expresia de pe chipul ei, mai graitoare decat orice cuvinte, il facea sa zambeasca. Si zambetul lui starnea o maree in inima ei, ceva ce parea uitat si acum revenea.

„Te intrebi cum e posibil? Imbratiseaza copacul si iti va spune singur….”

Il cuprinse, nerabdatoare sa afle urmarea povestii. Desi peisajul ramasese hibernal, isi dadea seama ca e intr-o alta epoca. Candva, in zorii umanitatii sau poate chiar inainte. Se desprinse de copac si se intoarse cu fata catre poiana. Isi impreuna palmele in rugaciune iar barbatii si femeile din fata ei, ii umara gestul. Ceremonia se incheiase. Ca in fiecare dimineata, se adunasera cu totii in acest spatiu sacru, pentru a se acorda la energia universala si a crea o zi minunata. Stejarul, pe care il imbratisau zilnic, actiona ca un liant dar si ca un barometru: cata vreme ramanea in permanenta verde, era semn ca vietile si sufletele lor sunt in acord cu Universul.  Era linistita si impacata, asa cum nu fusese vreodata. Era o bucatica de scanteie cosmica si…

„Radiez, uite, simte si tu….,” exclamase entuziasta, in timp ce il apuca de mana pe stapanaul saniei si al celor patru cai. Revenise in epoca Internetului si a Ipadului, innoita. Barbatul se retrase usor. Mareea aparuse si in sufletul lui. Insa el era doar un pastrator al povestilor, ii era interzis sa se implice. Doar daca….

„Sa ne grabim. Avem inca ceva de vazut iar soarele va apune, in curand”, curma el momentul de veselie, impingand-o spre sanie. Cand, cum, in ce fel? In fieare loc petrecuse doar cateva secunde, parca abia incepuse calatoria, si, culmea, desi avea stomacul gol, nu ii era foame.

Revenira pe platoul inzapezit, ale carui margini nu se mai zareau. Sania zbura nu alta, in timp ce punctul micut din zare, se tot marea. In cele din urma, se dezvalui in intregime, sub forma unei statui de uriase de  piatra, care infatisa un lup. Animalul era surprins intr-o atitudine pasnica. Asezat pe labele dinapoi, parea un paznic ce scruteaza zarea. Era uimita. De la sosea, puteai cuprinde intreg platoul dintr-o privire. In mod sigur, ar fi trebuit sa observe sculptura.

„La vremea aceea, nu aveai ochi sa vezi”, glasui barbatul. „Chiar asa, e capabil sa-mi citeasca gandurile?”, se intreba ea. Da, putea iar asta era inca un semn. Si doar implorase, rugase sa fie scutit de o astfel de experienta caci, ultima data, fusese prea dureros.

„De data asta, ce mai am de facut?”, il intreba.

„Nimic. E suficient sa privesti si sa fii relaxata.”

Se aseza in fata statuii si incepu sa observe cum sculptorul depusese atata migala in fiecare detaliu, incat lupul parea sa fi fost candva viu si apoi transformat in stana de piatra.  In mod curios, pieptul incepu sa se miste ca si cum in spatele materiei neinsufletite, ar fi batut o inima. Putin mai tarziu, lupul se gudura la picioarele ei si ii vorbea.

„Nu avem motive de alarma. Padurea e bine inchisa, la nord, sud si est iar latura vestica este aparata de fratii mei. Nimeni si nimic nu va face rau omului..” Se apleca si il mangaie, deloc surprinsa sa-l auda. Noaptea veni si odata cu ea,  atacul. Atunci afla ca omul poate face rau deopotriva omului si animalelor. Epoca fericita, in care convietuisera impreuna, lua sfarsit.  Doar ea si lupul scapara, refugiindu-se in padure. Sufletul ii ardea de durere si de manie. Pierduse tot: pe cei dragi, granele, casa, isi pierduse radacinile. Planuia sa stranga alti oameni, sa organizeze o riposta surpriza si sa ii starpeasca pe toti. Inclusiv pe tradator.  Lupul o invatase atunci, iertarea. Ar fi putut patrunde cu usurinta noaptea, in casele lor, sa-i sfartece unul cate unul. Insa preferase sa se retraga in lumea lui, in adancurile padurii, si sa riposteze doar atunci cand este atacat sau cand vreun nevrednic se aventureaza in tinutul lui. „Asa a fost sa fie”, ii spusese. „Lasa-i pe ei sa traiasca cu faptele lor si nu le prelua povara. Continua-ti drumul, cu incredere si recunstinta, gandindu-te ca ceea ce pare o nedreptate poate fi un pas firesc in evolutia ta si a celorlalti. Ne vom reintalni atunci cand vei fi pregatita..”

Si aici era acum, in fata ei, un colos de piatra gri. Se gandi cu compasiune la barbatul pe care il lasase in camera de hotel, la fricile si slabiciunile lui. La faptul ca trebuie sa il elibereze de ea. Ii multumi lupului, in gand, si se urca in sanie, fara a mai astepta indemnul vizitiului.  Atelajul porni la drum, in tacere. Un mic damb de zapada il facu sa se balanseze, dezvelind unul dintre manerele laterale, lucrat cu mare migala. Doar ca arabescurile sculptate in lemn, erau intr-un loc abia vizibil, deformate de doua initiale. Observandu-le, ea le atinse cu varfurile degetelor.

Aceeasi sanie, un alt timp, ea invelita pana in gat de o blana mitoasa. Si o senzatie stranie, cum ca nu e singura. In locul abdomenului plat, cu care era obisnuita, mana atinse o burtica rotunda si tare. Cat de dor ii era de senzatia asta, de fericirea asta de nedescris. Vizitiul – cu totul altul, se intoarse catre ea si ii spuse sa stea linistita. Mai aveau putin. Intr-adevar, curand ajunsera in fata unui conac instarit, cu poarta inalta in fata careia se afla chiar el, stapanul saniei si al celor patru cai. O ridica pe brate, cu mare grija, apoi o stranse la piept, cu nespusa tandrete. Ochii ei se umplura de lacrimi caci, dupa atata amar de drum strabatut si ani si ani de zile, se simtea acasa. In sfarsit, isi luase inima in dinti si fugise  de langa cel care ii era sot doar cu numele, pentru a fi alaturi de cel care ii era sortit. Intreaga zi fusese o binecuvantare. Urmase o noapte in care fiecare atingere, fiecare rasuflare, fiecare privire devenise o implinire a iubirii lor. In care totul – chiar si cele mai nebunesti plasmuiri ale imaginatiei, fusese permis si trait pentru ca era trait cu dragoste. In dimineata urmatoare, se urca din nou in sanie. Dorea sa mearga la mama ei, sa-i povesteasca. El nu vroia a o lase sa plece dar ea insista. Ziua era senina si placuta. O plimbare i-ar fi facut bine. Il indupleca. Caii tropaiau vesel, vizitiul ingana un cantec iar ea era fericita. Nu se stie cum sau cand, din fata a aparut un alt echipaj. A vazut caii ridincandu-se pe picioarele dinapoi, vizitiul zburand de pe  crapa. Apoi  a simtit o durere infioratoare si nu a mai vazut nimic.

Era din nou ea, cea de acum, cu fesul alb cu mot de blana de iepure, incremenita, cu mana inclestata pe marginea de lemn a saniei.  Barbatul o lua in brate si o dadu jos. Ochii ii erau inlacrimati. Ea nu s-a mai intors la hotel si nici in lumea schiorilor si a barurilor. A trimis doar un biletel in care anunta ca e sanatoasa si ca pleaca intr-o calatorie in jurul lumii. Vizitiul, sania si caii au disparut fara urma. In locul unde putea fi gasiti, a aparut o banca de lemn, sculpatata mestesugit. Iar oamenii au incetat sa vorbeasca despre „turul cu povesti.”