Valentina de Piante Niculae, premiera la Odeon

Timpul subiectiv a trecut intr-o clipire, in ultima vreme. Si uite-asa, m-am trezit in dimineata asta si am realizat ca au mai ramas doar patru  zile de eXplore #6. Abia astept ziua de 16 si spectacolul pe muzica de Janis Joplin, interpretat de Cullberg Ballet. Pe de alta parte, fiecare performance ramas, e prilej de sarbatoare si de a nu-ti petrece seara in casa.

Spre exemplu, azi e seara cea mare a Valentinei de Piante Niculae si a premierei spectacolului „The Thing Doesn’t Touch Me„, desprea care am scris aici. De la 21, la Odeon.

Si tot la Odeon, inainte, de la 7 pm, o tanara prezenta din Serbia / Slovenia, Dragana Alfirevic, cu „are made of this„. Cateva chei de „lectura”:  autonomia noastra in cadrul relatiilor umane, explorarea iubirii si modul in care ne face sa ne raportam la ceilalti, corpul, ca teren al negocierilor si luptelor, in care orice eveniment lasa urme. Pe scena vor urca 4 dansatori, printre care si Dragana, care este si autor. Un scurt preview, mai jos:

Prima mea seara de dans contemporan. La MNAC!

Ieri seara, mi-am luat rochia de designer (roman), dresul si pantofii cu toc si m-am dus la spectacol. Dans contemporan, MNAC, unul dintre cei mai renumiti coregrafi ai Frantei, se impunea asadar o tinuta adecvata. Din respect fata de el si fata de mine, fata de arta. Ca o modalitate de sacralizare a unui moment diferit din zi, in care patrunzi intr-o alta dimensiune. In care iti imbraci trupul si sufletul in haine speciale. Observandu-i pe ceilalti spectatori, am observat ca eram aproape singura care gandea asa.

Bucurestiul este frumos noaptea, la MNAC. Pana sa inceapa spectacolul, am pretrecut cateva momente pe terasa de la etajul 4. Era liniste. Si nu pentru ca nu se mai auzea nici vuiet de masini, nici pasi de trecatori . De indata ce pasisem pe podeaua de lemn, se facuse liniste si pace in mine. Vantul adia silentios iar eu eram mai aproape de ingeri. Vedeam podul de la Basarab si Calea 13 Septembrie si totul parea sa faca parte dintr-o versiune mult imbunatatita a orasului. Imi imaginam inimie batand si gandurile zburand si ideile indraznete, transformate in planuri la discutate intre prieteni, in Centrul Vechi.

Inauntru era zapuseala. Asteptand sa se deschida draperiile, spectatorii scapau in sala cu exponate.

„Nu este voie sa vizitati muzeul la aceasta ora”, a intervenit prompt un barbat bine facut, grizonat, probabil paznic. Doar sa mergeti pana la toaleta, daca aveti nevoie. Nu stationati in fata exponatelor”. Ce faci cand te intalnesti cu o astfel de persoana? O sfidezi, prefacandu-te ca nu o auzi sau o respecti?  Dupa o scurta ezitare, in care  pareau sa nu intelega romana – la urma urmei, puteau fi straini, apostrofatii au ales a doua varianta. Oricum, comunicarea non verbala este adeasea mai graitoare decat orice cuvinte, iar atitudinea omului era suficient de expresiva.  Nu m-am gandit pana acum – momentul in care scriu aceste randuri, ca acesta ar putea fi un punct de plecare pentru interpretarea performance-ului de ieri seara al lui Boris Charmatz si Mederic Collignon, Improvizatie. 

Intr-un decor auster ca cel de aseara – peretii, podeaua acoperita cu o invelitoare negra, stalpii de sustinere a luminilor, artistul este mai mult decat oricand in centrul atentiei. Ochiul il urmareste nemilos si fiecare gest este scrutat cu atentie. Cu uimire si mirare, in cazul meu, obisnuta cu momente coregrafice gen „Lacul Lebedelor”. 

Boris si Mederic au intrat pe scena, ca doi prieteni, vorbind. Recuzita pentru Boris era deja pregatita, in milocul salii. Muzicianul s-a asezat pe jos si a inceput sa se joace cu diverse obiecte – o trompeta, alamuri puse intr-o punga, o jucarie de suflat, in timp ce coregraful a inceput sa discute cu publicul. „El isi vede de ale lui” a spus referindu-se la partenerul lui, care incepuse sa-si intinda „jucariile” pe jos. „Nu are nevoie de mine. Nu are nevoie nici de voi”.

Despre ce a fost vorba in spectacol, mi-e greu sa ma pronunt. Si nici nu vreau sa folosesc „o ora de simbioza maxima intre doi artisti”. Chiar daca in jurul meu s-a ras in anumite momente, am fost prea ocupata sa inteleg mesajul, pentru a schita vreun zambet. Mederic si-a folosit glasul, obrajii, intreg trupul pentru a crea un fundal sonor pe care Boris Charmatz sa se poata desfasura. Prin corpul sau atletic, ca sculptat, a exprimat starea de alienare, de decadenta a omului contemporan centrata in jurul muncii, sexului si banilor. Evident caricaturizat, exagerat, pentru ca noi sa intelegem. Si sa ne ingrozim. Timp de o ora, oamenii astia doi au fost niste caricaturi ale noastre, ale celor care nu vrem sa recunoastem ca suntem. Au scuipat, si-au bagat degetel in nas si in gura, au facut pe nebunii, s-au schimonosit in fel si chip.  La sfarsit, au devenit normali, aproape simpatici. Genul de oameni cu care ar fi placut si interesant sa intri in vorba, seara, intr-un pub.

Concluzia este: mai vreau!

Sa inceapa dansul

Astazi, despre performance-urile sustinute de cativa dintre artistii de top  de la eXplore dance festival #6. Dupa ce i-am cautat pe youtube, si am vizionat cateva filmulete, am ales sa-i prezint in ordinea preferintelor personale si nu neaparat in ordinea urcarii pe scena.

Meg Stuart este interesata de modul in care familia si educatia isi pun amprenta asupra personalitatii individului, de felul in care acesta isi structureaza si creeaza mai tarziu lumea in care traieste.  Crede ca oamenii au nevoie de intensitate si de sacralitate in viata lor. „Au nevoie sa sacralizeze o bucata de timp a fiecarei zile, ceea ce nu e usor”, declara coregrafa intr-un interviu publicat pe Youtube.  La Bucuresti, pe 8 octombrie, Meg Stuart aduce un spectacol in care se joaca cu cliseele feminitatii: soft wear.  Fiecare miscare din acest solo propune un corp diferit:

Tot pe 8 octombrie, incepand cu ora 19.00 Meg Stuart va prezenta la MNAC si Signs of Affection, creat in 2010 pentru festivalul ArtCena din Rio de Janeiro, care i-a fost si sursa de inspiratie pentru acest performance. 

Meg Stuart urca pe scena de la MNAC si pe 5 octombrie, in cadrul spectacolului the fault lines, alaturi de Philipp Gehmacher. Coregrafia este sustinuta de creatia video-designerului berlinez Vladimir Miller. Ceea ce incepe ca interactiune fizica, avanseaza aproape imperceptibil catre o instalatie video stranie si fascinanta.

Meg Stuart se va reintalni la eXplore, de data asta doar in culise, cu canadianul  Benoit Lachambre.

Benoit Lachambre vine la eXplore pe 16 octombrie, alaturi de Cullberg Ballet (Suedia), cu spectacolul JJ’s voices. Un spectacol pe care nu vrei sa-l ratezi, mai ales in cazul in care iti place Janis Joplin, a carei muzica este coloana sonora a spectacolului si, totodata, sursa de inspiratie.  Benoit Lachambre semneaza scenografia, coregrafia si costumele.  Pentru artist, provocarea a fost aceea de a reda intenstitatea (din nou:)) si pasiunea vocii cantaretei prin miscari de dans. Lachambre spune ca nu a creat nici macar un singur pas de dans, ceea ce pentru balerini a fost un pic ciudat. S-au lucrat structurile miscarilor de dans, starile de expresie, conceptul senzatiilor transmise.

eXplore dance festival #6 incepe maine, la ora 19, la MNAC cu spectacolul 1: Songs sustinut de Nicole Beutler. Un solo sub forma unui concert, un exercitiu existential pentru corp si voce. Nicole este corgraf, curator si performer. Creatiile sale se situeaza la intersectia dintre dans, performance si arte vizuale.

Si tot maine seara. Peter Van den Bosch, cu Electroluminescent Wire,  de la 22 la MTR, urmat de CINEDANS, la 22.30.