Sania fermecata

4 Feb

Sania zbura pe drumul batatorit. Vizitiul mana caii la galop, nist cai mari, robusti si negri, cu coame impletite. Le-ar fi dat bucuroasa paturile groase, sub care se adapostise de ger, insa barbatul ii spusese ca ei nu simt frigul. Din contra, la cat de vioi le era pasul, aratau ca le place.  De la distanta, sania parea goala si stranie. Un trecator mai putin atent, ar fi observat un morman de pasla, care isi mentinea verticalitate in mod inexplicabil. La o privire mai atenta, ar fi vazut ca acesta se termina cu un fes alb cu mot. Doar atat se zarea din ea – fesul alb, cu mot rotund din blanita de iepure si ochii negri, rotunzi, acum mijiti. Soarele stralucea, si odata cu el, tot ce era pe pamant.  Devenise una cu vaile si dealurile si copacii si animalele ascunse in inima calda a solului, care vibrau de energie, in ciuda incremenirii aparente. Cu fiecare clipa petrecuta afara, se simtea insufletita, o prelungire a acestei lumi, care o hranea cu o vitalitate pe care nu o mai traise demult.  Zambea cu toata fata, cu tot trupul si stralucea, la fel ca peisajul din jurul ei.

Trebuie spus ca plimbarea asta cu sania, nu era una obisnuita. Pentru ca nici tinutul nu era unul obisnuit. Legendele si povestile spuneau ca era un taram fermecat, unde totul era posibil pentu cei care aveau ochi sa vada si urechi sa auda. Desigur ca pentru cei care ramaneau intre granitele partiilor de schi, puburilor, cluburilor de noapte si hotelurilor confortabile, minunile ramaneau ascunse. Coborau vijelios, fara sa vada veveritele din copaci sau sa auda glasurile pasarilor.  Se plimbau cu sania – fara sa ceara „turul cu povesti”, ca nu cumva sa piarda masa de seara. „Turul cu povesti”, oferit de un singur om. Si nu oricui, ci doar celor despre care el credea ca pot sa vada. Celor care aveau mesaje de descifrat in locurile legendare, a caror locatie doar el singur o stia cu precizie. „Turul cu povesti” nu era promovat in brosurile agentiilor de turism. Doar oamenii le povesteau altor oameni. Asa ca pentru el era simplu sa-i refuze pe cei nedoriti:
„E doar un zvon, nimic mai mult”, le spunea…

„Dar vrem sa vedem si noi copacul vesnic verde”, insista vizitatorul

„E plin de copaci vesnic verzi in jurul dumneavoastra”, le raspundea zambind. „Va propun o plimbare de o jumatate de ora, sa-i puteti admira. Zapada e perfecta pentru o plimbare cu sania…”

Copiii incepeau sa tropaie si sa bata din palme pana cand parintii care venisera pentru o portie de supranatural, cedau rugamintilor, multumindu-se cu o experienta obisnuita. Caci stapanul saniei si al celor patru cai negri, facea o diferenta clara intre cei aflati in cautarea senzationalului si cei pregatiti sa se afle.

Aparitia ei, in acea dimineata, il descumpanise. De obicei, citea omul in cateva secunde. De data asta, ezitase. Tanara femeie parea dezorientata, abatuta. Nimic mai mult decat o turista ratacita in propria viata. Si totusi, dincolo de toate astea, percepea o nespusa frumusete.

„Ati venit pentru turul cu povesti?”. Intrebarea tasnise de pe buzele lui, inainte sa o poata opri.

Chiar, de ce venise? Ce anume o facuse sa iasa din camera calduroasa, in frig? Prin fata ochilor ii trecura flashuri din seara precedenta. Cearta din discoteca.  Senzatia de a fi fost incompleta. Voma lui, imprastiata pe peretii de la baie. Somnul ghemuit, cat mai departe de el, pe cealalta parte a patului. Nevoia imperioasa de a se curata, de indata ce se trezise. Se imbracase tiptil, pentru a nu-l trezi si se strecurase afara.  Se lasase apoi in voia pasilor, care o adusesera aici.

„Turul cu povesti? Habar nu am despre ce este vorba dar da, de ce nu?”

„Un singur lucru trebuie sa va spun, inainte de a pleca la drum. Stim cand incepe insa nu stim cand se termina… Durata depinde, exclusiv, de dumneavoastra.”

„Asta nu e o problema…”

Barbatul o ajuta sa se urce in sanie si o inveli in paturi. Il scruta din cap pana in picioare. Asa scruta ea toti barbatii, doar, doar l-o recunoaste pe cel care ii era sortit. Asa infofolit cum era, stapanul saniei si al celor patru cai negri nu avea varsta. Ochii ageri si profunzi, aratau deopotriva intelepciune si voiciune. Altfel, dadea semne ca e bine legat si sprinten.

Si asa cum sania alerga pe platou, se gandi ca nu ar avea nimic impotriva sa o rapeasca, sa o duca departe de cea care era ea, acum. Ca si cum i-ar fi auzit gandul, vizitiul trase haturile, parasind drumul. Intra intr-o valcea, marginita de pante line. Pe masura ce inaintau, copacii deveneau mai desi. Ramurile lor se intalneau deasupra cararuii, ascunzand partial lumina soarelui. Nu trecu mult si sania se opri. In fata, drumul era inchis de dealurile care se intalneau. O ajuta sa-si iasa din paturi si sa coboare. In fata lor, se afla un izvor. Curgea lin si aburi ieseau din mica oglinda de apa care se formase pe sol.

Se oprira in fata lui, asteptand.

„Care e povestea?”, intreba ea.

„Povestea e cea pe care o vei descoperi tu. Bea din el si vei vedea…”

Se supuse, ca si cum ar fi fost hipnotizata. Iar de indata ce atinse cu buzele apa din causul palmelor, totul se schimba in jur. Era tot ea, sorbind dintr-un izvor. Aproape ca nu se recunostea, in rochia lunga si vaporoasa, cu parul blond si lung, lasat pe umeri. Poiana rasuna de zambete vesele, iarba era inalta si verde, iar copacii fosneau usor. Ce zi fericita! Maestrul recunoscuse in fata tuturor ca misiunea lui se incheiase. Nu mai avea ce sa o invete. Devenise la randul ei, maestru. Picturile ei aveau sa fie expuse in galeriile marilor castele.  Avea sa duca o existenta libera de constrangerile unei casatorii din interes, impusa de rangul ei nobiliar. Sa se dedice exclusiv darului primit de la Dumnezeu. Caci singurele momente in care se simtea vie, erau acelea petrecute in fata sevaletului. Atunci cand dadea viata imaginilor care ii veneau in minte, una dupa alta. Venise sa – i multumeasca izvorului, a carui apa ii daduse tarie si curaj.

„De cate ori te vei simti descurajata, fara de speranta sau nu vei stii in ce directie sa apuci in viata, izvorul acesta te va ajuta. Atunci cand vei sorbi din el, sa-ti imaginezi cum ceata care iti incoajoara gandurile si inima, se risipeste”, o povatuise doica ei. Si asa facuse.

„Chiar asa, acesta e izvorul calauzitor, cel care te ajuta sa-ti descoperi darurile si sa le transpui in realitate”…Vocea stapanului saniei si a celor patru cai se suprapuse peste glasul doicii. Era din nou in valea inghetata, purta un fes alb, cu mot din blana de iepure si avea parul negru. „De asta, povestea nu o spun eu ci …o spune pasagerul.”

„Asadar, candva am fost o pictorita renumita. Eu, care acum sunt catastrofa la desen”, spuse sceptica.

„Darurile nu se pierd. Cel mult se uita. E posibil sa fii catastrofa la desen pentru ca asa crezi tu ca esti”, ii raspunse vizitiul. Ii placea glasul lui. Si intonatia. O voce senzuala, ca o mangaiere.

„Sa mergem!”

Drumurile se desfaceau miraculos in fata saniei, printre vai si copaci. Cand si cand, in inima unui desis, se deschidea catre o carare pe care incapeau cu lejeritate.  Caii calcau apasat, cu voiosie. Statea cu capul dat pe spate si ochii atintiti la cer, cand sania se opri a doua oara. Brazii formasera cercuri concentrice. In mijlocul lor, la o distanta de cativa metri, un stejar cu ramurile acoperite de frunze verzi.  Era imposibil. Dadu paturile la o parte si sari din sanie, fara a-i mai astepta ajutorul. Ocoli copacul, apoi ii mangaie scoarta. Lemn, lemn veritabil, cu scobituri, inele, urme. Frunze usoare, fragile, placute la atingere.

Expresia de pe chipul ei, mai graitoare decat orice cuvinte, il facea sa zambeasca. Si zambetul lui starnea o maree in inima ei, ceva ce parea uitat si acum revenea.

„Te intrebi cum e posibil? Imbratiseaza copacul si iti va spune singur….”

Il cuprinse, nerabdatoare sa afle urmarea povestii. Desi peisajul ramasese hibernal, isi dadea seama ca e intr-o alta epoca. Candva, in zorii umanitatii sau poate chiar inainte. Se desprinse de copac si se intoarse cu fata catre poiana. Isi impreuna palmele in rugaciune iar barbatii si femeile din fata ei, ii umara gestul. Ceremonia se incheiase. Ca in fiecare dimineata, se adunasera cu totii in acest spatiu sacru, pentru a se acorda la energia universala si a crea o zi minunata. Stejarul, pe care il imbratisau zilnic, actiona ca un liant dar si ca un barometru: cata vreme ramanea in permanenta verde, era semn ca vietile si sufletele lor sunt in acord cu Universul.  Era linistita si impacata, asa cum nu fusese vreodata. Era o bucatica de scanteie cosmica si…

„Radiez, uite, simte si tu….,” exclamase entuziasta, in timp ce il apuca de mana pe stapanaul saniei si al celor patru cai. Revenise in epoca Internetului si a Ipadului, innoita. Barbatul se retrase usor. Mareea aparuse si in sufletul lui. Insa el era doar un pastrator al povestilor, ii era interzis sa se implice. Doar daca….

„Sa ne grabim. Avem inca ceva de vazut iar soarele va apune, in curand”, curma el momentul de veselie, impingand-o spre sanie. Cand, cum, in ce fel? In fieare loc petrecuse doar cateva secunde, parca abia incepuse calatoria, si, culmea, desi avea stomacul gol, nu ii era foame.

Revenira pe platoul inzapezit, ale carui margini nu se mai zareau. Sania zbura nu alta, in timp ce punctul micut din zare, se tot marea. In cele din urma, se dezvalui in intregime, sub forma unei statui de uriase de  piatra, care infatisa un lup. Animalul era surprins intr-o atitudine pasnica. Asezat pe labele dinapoi, parea un paznic ce scruteaza zarea. Era uimita. De la sosea, puteai cuprinde intreg platoul dintr-o privire. In mod sigur, ar fi trebuit sa observe sculptura.

„La vremea aceea, nu aveai ochi sa vezi”, glasui barbatul. „Chiar asa, e capabil sa-mi citeasca gandurile?”, se intreba ea. Da, putea iar asta era inca un semn. Si doar implorase, rugase sa fie scutit de o astfel de experienta caci, ultima data, fusese prea dureros.

„De data asta, ce mai am de facut?”, il intreba.

„Nimic. E suficient sa privesti si sa fii relaxata.”

Se aseza in fata statuii si incepu sa observe cum sculptorul depusese atata migala in fiecare detaliu, incat lupul parea sa fi fost candva viu si apoi transformat in stana de piatra.  In mod curios, pieptul incepu sa se miste ca si cum in spatele materiei neinsufletite, ar fi batut o inima. Putin mai tarziu, lupul se gudura la picioarele ei si ii vorbea.

„Nu avem motive de alarma. Padurea e bine inchisa, la nord, sud si est iar latura vestica este aparata de fratii mei. Nimeni si nimic nu va face rau omului..” Se apleca si il mangaie, deloc surprinsa sa-l auda. Noaptea veni si odata cu ea,  atacul. Atunci afla ca omul poate face rau deopotriva omului si animalelor. Epoca fericita, in care convietuisera impreuna, lua sfarsit.  Doar ea si lupul scapara, refugiindu-se in padure. Sufletul ii ardea de durere si de manie. Pierduse tot: pe cei dragi, granele, casa, isi pierduse radacinile. Planuia sa stranga alti oameni, sa organizeze o riposta surpriza si sa ii starpeasca pe toti. Inclusiv pe tradator.  Lupul o invatase atunci, iertarea. Ar fi putut patrunde cu usurinta noaptea, in casele lor, sa-i sfartece unul cate unul. Insa preferase sa se retraga in lumea lui, in adancurile padurii, si sa riposteze doar atunci cand este atacat sau cand vreun nevrednic se aventureaza in tinutul lui. „Asa a fost sa fie”, ii spusese. „Lasa-i pe ei sa traiasca cu faptele lor si nu le prelua povara. Continua-ti drumul, cu incredere si recunstinta, gandindu-te ca ceea ce pare o nedreptate poate fi un pas firesc in evolutia ta si a celorlalti. Ne vom reintalni atunci cand vei fi pregatita..”

Si aici era acum, in fata ei, un colos de piatra gri. Se gandi cu compasiune la barbatul pe care il lasase in camera de hotel, la fricile si slabiciunile lui. La faptul ca trebuie sa il elibereze de ea. Ii multumi lupului, in gand, si se urca in sanie, fara a mai astepta indemnul vizitiului.  Atelajul porni la drum, in tacere. Un mic damb de zapada il facu sa se balanseze, dezvelind unul dintre manerele laterale, lucrat cu mare migala. Doar ca arabescurile sculptate in lemn, erau intr-un loc abia vizibil, deformate de doua initiale. Observandu-le, ea le atinse cu varfurile degetelor.

Aceeasi sanie, un alt timp, ea invelita pana in gat de o blana mitoasa. Si o senzatie stranie, cum ca nu e singura. In locul abdomenului plat, cu care era obisnuita, mana atinse o burtica rotunda si tare. Cat de dor ii era de senzatia asta, de fericirea asta de nedescris. Vizitiul – cu totul altul, se intoarse catre ea si ii spuse sa stea linistita. Mai aveau putin. Intr-adevar, curand ajunsera in fata unui conac instarit, cu poarta inalta in fata careia se afla chiar el, stapanul saniei si al celor patru cai. O ridica pe brate, cu mare grija, apoi o stranse la piept, cu nespusa tandrete. Ochii ei se umplura de lacrimi caci, dupa atata amar de drum strabatut si ani si ani de zile, se simtea acasa. In sfarsit, isi luase inima in dinti si fugise  de langa cel care ii era sot doar cu numele, pentru a fi alaturi de cel care ii era sortit. Intreaga zi fusese o binecuvantare. Urmase o noapte in care fiecare atingere, fiecare rasuflare, fiecare privire devenise o implinire a iubirii lor. In care totul – chiar si cele mai nebunesti plasmuiri ale imaginatiei, fusese permis si trait pentru ca era trait cu dragoste. In dimineata urmatoare, se urca din nou in sanie. Dorea sa mearga la mama ei, sa-i povesteasca. El nu vroia a o lase sa plece dar ea insista. Ziua era senina si placuta. O plimbare i-ar fi facut bine. Il indupleca. Caii tropaiau vesel, vizitiul ingana un cantec iar ea era fericita. Nu se stie cum sau cand, din fata a aparut un alt echipaj. A vazut caii ridincandu-se pe picioarele dinapoi, vizitiul zburand de pe  crapa. Apoi  a simtit o durere infioratoare si nu a mai vazut nimic.

Era din nou ea, cea de acum, cu fesul alb cu mot de blana de iepure, incremenita, cu mana inclestata pe marginea de lemn a saniei.  Barbatul o lua in brate si o dadu jos. Ochii ii erau inlacrimati. Ea nu s-a mai intors la hotel si nici in lumea schiorilor si a barurilor. A trimis doar un biletel in care anunta ca e sanatoasa si ca pleaca intr-o calatorie in jurul lumii. Vizitiul, sania si caii au disparut fara urma. In locul unde putea fi gasiti, a aparut o banca de lemn, sculpatata mestesugit. Iar oamenii au incetat sa vorbeasca despre „turul cu povesti.”

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: