Poveste cu un factor postal

27 Mar

M-aș transforma într-un omuleț mic, mic, m-aș pune într-un plic și m-aș expedia către o adresă necunoscută. Mai mult ca sigur, nu aș trece vreun nume de oraș sau de stradă. Aș scrie însă cer senin, iarbă verde și înaltă, care mângâie pulpele, cântec de păsări. Copaci umbroși. O colină, două coline. Cald. Chip senin.

Din cutia poștală  întunecoasă și roșie, aș ajunge într-un sac de pânză rezistentă. La grămadă cu alte scrisori. Unele mirosind a cerneală, unele a pix. Unele vesele, altele nervoase. Câteva, un pic ude. Știi, din acelea care abia așteaptă să le deschizi ca să te inunde. Sacul e plin de zgomote. Voci groase, însoțite de mustăți. Glasuri tinere, cu șapcă. Scârțâit de roți, pe șine. Uuuuu cu fum. Cheie în contact. Poștaaaa!

Din buzunarul minuscul al salopetei de blugi, mi-aș scoate ochelarii de soare. Și mi i-aș pune. Să nu mă orbească soarele care mă încinge prin hârtia albă a plicului. Ea l-ar desface, cu mirare

”Sunteți sigur că e pentru mine?” l-ar întreba pe factorul poștal.

”Desigur”, i-ar răspunde acesta. ”Cer senin, iarba verde și înaltă, care mângâie pulpele, cântec de păsări, copaci umbroși, două coline. Foarte cald.” La ”chip senin” s-ar înroși, s-ar fâstâci pentru că el este unul din aceia de modă veche pentru care femeia este o făptură nepământeană. Iar el încă așteaptă să I se livreze, din capitală, Manualul de bună purtare cu ființele nepământene.

 ”Trei luni durează” i  s-a spus. Cu taxă de căutare. ”A trecut atâta vreme de când cineva ne-a solicitat acest manual. Trebuie să-l căutăm. Am uitat unde l-am pus”.

Ea ar rupe plicul cu nerăbdare, în timp ce factorul poștal s-ar fâstâci și mai tare, uimit de unghiile ei rozalii, perfect ovale. Apoi m-ar găsi pe mine și ar duce mâna la gură, de mirare. Plicul ar cădea lin, lent iar adierea de vânt, prevenitoare, l-ar purta direct în coșul de gunoi.

Fata l-ar pupa pe obraz, îndrăzneață. Pentru că îl place. Și pentru că ea crede că eu am fost ideea lui. Dar eu nu pot fi decât ideea mea. Apoi, ar începe să mă cerceteze. Să întoarcă pe față, pe dos. Să mă pipăie.

”Pune-mi la loc ochelarii de soare, pune-mi la loc ochelarii de soare” aș tipa iar ea s-ar comporta ca și cum m-ar auzi. Apoi aș izbucni în râs. Pentru că mă gâdilă cu atingerea.

”Cling, cling, cling”, ar răsuna râsul ei voios înapoi. Se știe că păpușile, oricât de mici, știu să râdă.

”Eu trebuie să plec”, s-ar auzi vocea factorului poștal, îmbufnată văzând că fată e mai încântată de un om mic decât de un om mare. ”De-aș primi mai repede manualul”, și-ar spune în gând. ”Să aflu cum să devin omuleț”.  Ea l-ar privi pe sub sprâncene, dojenitor. Pentru că așa sunt ele știu tot, simt tot. Omul  mare ar ridica din umeri: ”N-am fost eu, a fost vocea mea. E o voce cu personalitate. Alege tonul pe care îl vrea ea și nu pot controla. Așa că mai bine tac și merg în treaba mea.”

”Să îl iertăm”, țip de palma ei. ”Altfel, azi va livra doar scrisorile plângătoare. Și valea asta frumoasă va fi inundată. Și cine știe unde vom ajunge.”

”Iți mulțumesc”, i-ar spune fata și l-ar săruta pe celălalt obraz. ”Să fii atent la drum.” Pentru că drumul de pământ cotește când vrea el, ba la dreapta, ba la stânga. Urcă și coboară. Asta nu e nimic pe lângă faptul că e teribil de mucalit. Când ți-e lumea mai dragă, îți trântește în față o groapă. Nu prea mare, nu poți cădea în ea cu totul, dar suficient de adâncă încât să-ți sară basca din cap. Fata și-a propus ca, atunci când va fi ea mai mare decât e acum, să-l cartografieze. Pentru ca factorul poștal – care probabil îi va deveni soț, să nu-și mai piardă zilnic, câte o șapcă. Dar până atunci mai e. Până atunci, el mai are zecemiișaptesutedouăzecișitrei de depeșe de livrat. Pe bicicleta lui neagră, cu roți mari, cu spițe argintii. Cu șaua ca un triunghi, de piele maro. Șa cu arcuri – două arcuri mândre, nichelate. ”Scâââârț, scâââârț, scâââââârț” fac ele atunci când se apopie de vreo casă pentru că știu că trebuie să înlocuiască claxonul, bătrân și ruginit, care stă pe ghidon doar de décor.

Stau în palma fetei și mi-e bine. Imi vine să mă cațăr pe una din cozile ei aurii, groase și împletite, până în creștet.

”Chiar aveam nevoie de un tovaraș pentru plimbările mele”, îmi spune în timp ce mă ridică în dreptul ochilor. Ce mare și albastră e pupila ei, cu mijlocul negru, cât un năsturaș de păpușă.

”Ti-aș arăta…. ți-aș arăta….”. Tare nehotărâtă mai e acum. Ca și cum s-ar fi molipsit de la factorul poștal. Își mușca buza – uscată și crăpată, strânge pleoapele și își încrețește nasul plin de pistrui.

”Gata, știu! Mergem la sfânt!”

Ca orice fată de vârsta ei, are un șorț cu buzunare. Intr-unul din ele, mă pune pe mine. Acum că nu mă vede, e timpul să iau o gustare. A trecut ceva vreme de când am mâncat. Scot dintr-o mânecă o napolitană cu alune și ciocolată. Cu o mână mă înfrupt din ea, cu cealaltă mă țin de marginea unei mici găurele de la marginea buzunarului, prin care văd tot. E găurica pe care fata a făcut-o atunci când s-a agățat în gardul viu, în timp ce se ascundea din drumul factorului poștal. Pentru că fata avea un obicei – să îl urmărească și să adune șepcile pe care le pierdea. Fără ca el să știe, desigur. Iar pentru asta, învățase să se deghizeze în salcie, în tufă, în pasăre.

Mergem și tot mergem. Casele fără etaj au rămas demult în urmă. Acum drumul se mișcă când pe coama, când la poalele dealurilor. Din vârf, vezi valea întinsă acoperită de un cer albastru deschis pe care nori pufoși și albi pari așezați cu mâna. Fata țopăie și îngână tot felul de cântece. Dar când ajunge în fața zidului de piatră și o porții înalte, cu turn, se domolește.

”Bine ai venit fata mea”, îi spune bătrâna așezată pe banca de la intrare.  Recunosc că n-am mai văzut niciodată o bătrână atât de bătrână. Și mă gândesc că așa cum există apa și focul și pietrele, făcute de-a gata, așa trebuie să existe și astfel de ființe. Bătrâne de-a gata, pentru a face de strajă la intrări.

”Sărut mâna, maică! Și eu mă bucur să te găsesc sănătoasă”.

Dincolo de zid, drumul se sparge. O parte se duce în stânga iar alta continuă în sus, pe lângă un edificiu în construcție, și înconjoară o biserică mică. Fata merge mai departe, pe lângă pădurice. Drumul se grăbește să o ajungă și să i-o ia înainte. Gâfâie ușor căci trebuie să urce. Și să se lupte cu rădăcinile de copaci, care au ieșit la lumină și i se pun de-a curmezișul. Doar umbra se aude și cântecul mierlelor.

”Gata, am ajuns”, spune fata și mă scoate din buzunar. Aerul e parfumat. Flori de toate culorile acoperă mormintele măicuțelor.

”E frumos, aici, nu-i așa?”, îmi vorbește fata ca și cum ar știi că îi pot răspunde. ”Stai să vezi cum e la Sfânt. Să îți spun un secret: roagă-l ceva, orice vrei, și se va îndeplini.”

Sunt cu ochii în patru. Până acum n-am văzut sfinți decât în poze. Haină lungă, barabă albă, toiag și tot tăcâmul.

”Aici e…., tot timpul e aici”, spune fata șoptit și se oprește în fața unui pat de crini imperiali care îmbibă îmrejurimile cu o mireasmă suavă. ”De-ale sfinților” îmi zic atunci când, fără să-l văd, îi simt prezența. Sunt pe cale să devin un omuleț înlăcrimat – dumnezeu știe de ce, să arăt că am o inimă simțitoare iar asta nu trebuie să se întâmple sub nici o formă. Fata s-ar speria, m-ar scăpa din mână, eu m-aș rostogoli, mi-aș pierde ochelarii de soare. O vulpe m-ar găsi și m-ar răpi. M-ar ascunde la ea în culcuș, m-ar obliga să îi fac curat și să îi perii coada. M-am panicat, recunosc. ”Ajutor, ajutor” implor cu privirea. Dar nimeni nu e atent la mine. Nici cele trei femei – două subțirele, una dolofonă de pe băncile din fața lui. Oricum, și ele au ochii înlăcrimați. Nici bărbatul care face mătănii. Nici cucoana cu părul roșu-strident, care pare să caute ceva ce nu găsește aici.

Fata îngenunchiază pe o pernuță, în fața patului de crini.

”Uite, sfântule, am venit, așa cum ți-am promis”, murmură ea. ”Da, am fost cuminte. Cu asta mi-e greu, recunosc. Dar mă străduiesc. Și el e bine. A trecut azi pe la mine și mi-a adus un omuleț mic, mic. Șugubăț ești tu sfântule…Cum să mă spioneze. E doar un cadou. Imi place nespus. I-am spus că te poate ruga tot ce vrea. Si te ingrijesti tu…Am grijă. Nu uit. Stii, sfântule, nu știu ce m-aș face fără tine. Da, am încredere în tine. Și eu te iubesc.”

Eram un omuleț mic, mic, în palma unei fetișcane și față în față cu un sfânt. Căci între timp reușisem să îi deslușesc forma, ca un abur, ca o lumină. Sfântul ăsta semăna cu bunicul meu cel dus, atât de blând, atât de bun, doar că n-avea pipă. Ai mai pomenit așa ceva?

Și mai departe? Mai departe, factorul poștal a terminat de livrat toate cele zecemiișaptesutedouăzecișitrei de scrisori. De îndată ce a primit Manualul de utilizare a ființelor nepământene, și-a luat o săptămână de concediu pentru a-l învăța pe de rost. In caz că îl pierdea. Fata și – a cusut buzunarul. Oricum, sorțul i-a rămas mic așa că l-a făcut cadou unei verișoare. Iar pe mine, m-a pus într-un plic și m-a trimis cadou celei mai bune prietene, la o zi după nuntă. La o zi după ce au  făcut schimb de inele și de cadouri. El i-a oferit un set de șapte biciclete colorate, cîte una pentru fiecare zi a săptămânii. Iar ea i-a dat un hambar plin cu șepci. Toate șepcile pe care le pierduse în timp celor  zecemiișaptesutedouăzecișitrei de scrisori.

Un răspuns to “Poveste cu un factor postal”

  1. amnesiacgirl 27 Martie 2012 la 2:11 PM #

    my favourite so far!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: