Final

24 Iul

Se simtea in vacanta. Desi programul ei de free- lancer ii permitea sa-si organizeze timpul exact asa cum dorea, abia acum, cand iubitul ei, cu care era de mai bine de un an, plecase in oras pentru cateva zile, intr-o deplasare de serviciu, savura pe deplin gustul libertatii. Abia astepta sa se urce in masina, sa porneasca la drum de una singura, sa asculte muzica ei preferata – fara sa mai aiba grija pasagerului, sa se bucure de fiecare clipa traita.

Se indreapta spre Capidava, acolo unde o astepta un vechi prieten. Nu atat pentru ca vroia sa-l vada pe el – in preajma lui se simtea  vinovata, stinghera, ci pentru ca auzise lucruri uimitoare despre acest locsor de langa Dunare. Si da, era si un bun prilej de a clarifica situatia lor, confuza.  Ea si Adrian se cunoscusera in urma cu vreo 8 ani. Intamplator, pe terasa, la Motoare. Prieten al unui prieten al unei prietene. In seara aceea, iesise sa mai uite de supararile provocate de relatia ei amoroasa disfunctionala.  Adrian se asezase in stanga ei, pe banca lunga de lemn. Amabil, culant, tanar, singur, proprietar al unui butic  de creatie publicitara, ar fi putut fi…ACELA. Fara sa fi citit carti despre inteligenta sociala sau emotionala, cateva detalii mici, mici, mici, o faceau sa fie retinuta. Statea adunat, usor ghebosat. Parul, lins, gras, mai lung de ceafa,  parea neingrijit. Si mai era si o energie, greu de definit, care parea sa transmita ca, in ciuda banilor si a pozitiei sociale, e un perdant. Cu toate astea, relatia lor continuase. Ii placea devotamentul lui, buchetul imens de 29 de trandafiri rosii, pe care i-l daruise de ziua ei, lectiile de calarie de care se ingrijise tot el, faptul ca atunci cand nu avea cu cine sa iasa in oras,  era tot timpul acolo, disponibil, astepantand-o. Mersesera impreuna la concerte, piese de teatru restaurante, la schi. Fara sa se fi atins sau sa se fi sarutat macar o data. Fara ca el sa-i fi spus macar o data „te iubesc”, desi in ochii lui se citeau si dorinta, si iubirea.  Fara ca ea sa se fi bucurat cu adevarat de acele momente pentru ca il simtea cumva stand la panda, asteptand-o, umil, chiar daca in viata lui existau si alte femei – despre care nu vorbea niciodata.

Drumul de la Cernavoda pana la Capidava este de o frumusete rara. Batrana sosea urca un deal plin de floarea soarelui, pentru ca apoi sa coboare in stanga, catre Dunare si sa continue printre siruri de copaci inalti si drepti. Incetinise pentru a putea privi in jur, cu incantare, natura salbatica, si oprise muzica, pentru a asculta sunetul lumii nevazute, dar atat de vii, din jur. O astepta in drum, tot un zambet. In 8 ani de zile, era prima data cand ea chiar isi  tinea  promisiunea si venea intr-un loc in care o invita el. Si avea sa fie si prima noapte in care avea sa doarma in aceeasi camera cu ea, sa-i simta respiratia, sa o poata privi in voie.

Cum intri in satucul Capidava, cetatea se ridica undeva, in stanga. Ziduri, acoperite de pamant si iarba caci, desi se sapa de pe la 1920, e inca mult de munca. La o aruncatura de bat, o tabara arheologica, in stilul unei case de oaspeti rudimentare din 2 mai, gazduieste cat e vara de lunga, pana tarziu in septembrie, studentii la Restaurare si profesorii lor. Era trecut de 11 si soarele dogorea. El ii propuse sa mearga sa faca o baie in Dunare, impreuna cu ceilalti, si sa viziteze monumentul mai tarziu, sub indrumarea uneia dintre profesoare. Ideea o incanta. Fluviul curgea mocolm, maiestos iar linistea ar fi fost deplina daca o draga n-ar fi prididit cu scosul namolului. Inainte de a intra in apa, o ajuta sa-si puna in picioare pantofii lui de innot pe care i-i cedase, desi risca sa se taie in scoici. Sau poate era doar un pretext, sa se aseze in genunchi, in fata ei, si sa-i potriveasca benzile cu arici. Gestul asta o stingheri. Ca intr-o strafulgerare, isi imagina ce gandeau ceilalti. „iubita lui Adrian, fata pe care o iubeste Adrian” cand ea nu era, de fapt, a nimanui.

Dupa masa de pranz, isi dori sa petreaca un pic de timp de una singura. Se retrase in camera, cu o carte in mana. Adrian o urma. Se aseza pe celelalt pat si se uita la ea adanc si lung, ca si cum ar fi incercat sa-i citeasca in suflet.

„N-am crezut ca vei veni…”, ii spuse. Ea ii raspunse scurt, sec, incercand sa alunge orice sperante desartee, desi nu vroia sa-i faca rau.”Oare chiar nu intelege ca n-am chef de el?”
„Credeam ca ai observat ca, de la o vreme incoace, ceea ce spun, aia fac. In afara de asta, chiar vroiam sa vad cetatea. E important pentru documentarul meu”.

„Esti sigura ca asta vrei sa faci, sa citesti?”

„Doar un pic, pana adorm”.

Adrian se ridica fara tragere de inima.

„Te las sa te odihnesti. Daca ai nevoie de ceva, ma gasesti afara….”.

Zapuseala navalise in camera care de dimineata fusese racoaroasa. Prin usa intredeschisa, auzea vocile si rasetele profesorilor, adapostiti sub umbrar. Se minuna de cat de mult pot vorbi unii oameni, mai ales intr-in astfel de loc, in care chiar si cuvintele unui dialog interior ar fi fost prea stridente. Adormi….

Se trezi singura, pe la 4, exact inainte ca Adrian si grupul sau de prieteni, sa se urce intr-o barca cu motor, sa traverseze Dunarea, pana pe celalalt mal. El o asigura ca vor vizita Capidava pe seara, daca nu se intorc tarziu, sau a doua zi de dimineata.  Plimbarea cu barca dura putin. Purta o rochie alba, de bumbac, de care trebuia sa aiba grija pentru ca malul era malos si ingust. Isi puse rogojina printre plante. Intre timp, ceilalti se apucara sa pregateasca ciorba de peste. Se intinse pe burta si isi desfacu bretele sutienului. De undeva din frunzis, se auzeau vocile profesorilor barbati. Nu credeau in energii, nu credeau in sacralitatea dacilor si a  pamantului romanesc. Pentru ei, stramosii lor  nu erau decat niste nespalati…

„Se intampla niste discutii interesante langa cazanul de ciorba”, rasuna glasul lui Adrian apropiindu-se. Gura, pana atunci zambitoare, i se contracta intr-un rictus. El se aseza pe rogojina ingusta, langa ea, fara sa-i ceara voie. Pulpa piciorului ii atingea bratul. Si-l retrase. Atingerea ii provoca repulsie. Era o atingere intima, atingerea unui iubit pe care ea nu si-l dorea. Situatia trebuia lamurita cat, mai curand. 

Urma o noapte calma, cu luna plina.  Plecara sa exploreze cetatea. Se aflau pe meterezele acoperite de vegetatie, pe o carare batatorita. Ea ar fi vrut sa se intinda in iarba si sa doarma acolo.  Sa-si lipeasca ureche de pamant si sa il asculte. Incepura sa vorbeasca despre viata. Despre balada Miorita.

„Balada asta, Miorita”, spunea el, „mi se pare o aberatie. Cum adica, sa stii ca vei fi omorat, si sa stai cu mainile in san, sa nu faci nimci? Si sa ridici aceasta stare de resemnare la nivel de mentalitate nationala???? Mi se pare strigator la cer”.

„Asta e o doar o interpretare”, raspunse ea cu voce calma.”Dupa cum la felde bine, poti interpreta si altfel. Moartea nu-i decat o punte de trecere catre o alta lume si nicidecum finalul. Iar atunci cand e sa vina, nu poti fugi, Tocmai de aceea, momentul nu trebuie negat, respins sau privit cu frica ci acceptat si inteles.”

„Poate ca ai dreptate…dar resemnarea asta ma scoate din minti. De ce sa te resemnezi atunci cand cineva iti face rau? De ce sa alegi non actiunea?”

„Eu vad lucrurile altfel. De ce sa reactionezi cand poti sa actionezi? De ce sa renunti la o stare de armonie si echilibru pentru a intra intr-una negativa? De ce sa uiti cine esti pentru a deveni unul si acelasi cu un om aflat in suferinta – pentru ca eu cred ca numai suferinta interioara genereaza comportamente agresive si violente?”

„Interesant”, replica el amar.”Dupa atatia ani, in care ti-am fost alaturi, acum  ma linistesti tu pe mine…”

„Inca invat dar ma simt mult mai echilibrata decat acum 8 ani…”

„Eu inca nu reusesc sa -mi dau seama incotro s-o apuc, ce sa fac..”

„Intra in inima ta si descopera acolo….Intreba-te care ti-e drumul si-l vei gasi. Dar pentru asta iti trebuie curaj..” Da, pareau cuvinte desprinse din carti insa ea le simtea, atat de reale…. Stia ca era singura cale spre fericire.

„Curaj, zici? Dar tu ai curaj? Tii minte cand te-am intrebat daca ai veni cu mine in Grecia, timp de sase luni? Intrebarea era pur orientativa. Nici eu nu stiu daca si cand voi face asta. Ma refeream la dorinta de a incerca ceva nou, de a o lua de la capat.. Si inca nu mi-ai raspuns”.

„Teoretic, as putea face asta. Mi-as putea trage 10000 de euro pe un card si pleca in calatorie in jurul lumii. La urma urmei, nu am nici o obligatie, fata de nimeni. Sunt libera. Insa, da, recunosc ca inca mi-e frica. Ca inca nu am suficient de multa incredere in puterile mele. Insa lucrez la asta. Si nu mi-e rusine sa recunosc.”

„Eu cred ca, de fapt, nici tu nu stii ce vrei…”. Afirmatia lui o deranja. De ce trebuia sa incerce sa ii faca si pe ceilalti sa se simta pierduti, asa cum se simtea el?

„Poate ca inca nu insa cred ca-s pe drumul cel bun. Pe de alta parte, in ce caliate ai fi vrut sa vin cu tine in Grecia? Trebuie sa recunosti ca inre noi lucrurile nu au fost niciodata spuse pana la capat.”

 Trecura cateva secunde pana cand Adrian raspunse.

„E perfect adevarat. Nici eu nu stiu ce fel de relatie avem si chestia asta ma face sa fiu foarte confuz. Tu ce crezi?”

Momentul amanat de 8 ani de zile, sosise. Nu mai conta daca il facea rau, daca nu avea sa-i mai vorbeasca niciodata. Mai bine asa, decat ca pana atunci.

„Eu as vrea sa cred si imi doresc sa avem o relatie de prietenie…..”

‘ce crezi tu ca ne-al legat in acesti ani”, o intrerupse. Ii venea sa-i strige „speranta ta de a ma avea” insa vorbele rostite sunara cu totul altfel.

„Faptul ca tu mi-ai fost alaturi, ca ne-a facut placere sa desfasuram anumite activitati impreuna… Ca ne-am atasat unul de cealalt… Insa eu ti-am spus in permananenta tot ce aveam pe suflet in timp ce tu rareori mi-ai impartasit cate ceva din trairile tale launtrice…”

„Unii oameni sunt mai interiorizati, nu-i de condamnat. Eu asa sunt…In plus, tu cunosti lucruri despre mine pe care nu le-am impartasit nici macar parintilor mei.”

„Nu te judec pentru asta. Doar ca, la un moment dat, nu mi s-a parut corect. Si nici nu mi-a permis sa aprofundez relatia…”

„Aici iti dau dreptate…. Cred ca esti o timida. Niciodata nu mi-ai spus clar ce vrei, ce iti doresti. Si n-as vrea sa rescriem povestea lui Cyrano de Bergerac, sa asteptam pana la 50 de ani.”

Nu era cu putiinta, oare chiar credea asa ceva. Ii venea greu sa-i spulbere asteptarile – mai ales acum, cand toata viata lui Adrian era cu susu in jos, in asta trebuia sa faca. Era lectia ei de viata. Sa aiba curajul sa isi spuna cu voce tare propriul adevar, indiferent de consecinte.  

„Am fost timida, nu mai sunt. Nu in prezenta unei persoane care simt ca ma place.. si chiar daca nu mi-ai facut declaratii verbale, am stiut tot timpul ca ceea ce nutresti tu pentru mine depaseste granitele unei simple prietenii…”

„Chiar nu stiu cum sa interpretez..”. Stateau amandoi asezati in iarba, el la stanga ei. Vorbea cu capul aplecat, rasucind intre degete un fir de iarba uscata. „Cand esti dulce si calda, cand fugi de mine. In viata asta, am refuzat sa am relatii cu anumite persoane de sex feminin, din doua motive. Fie ca nu mi-au placut – erau anumite detalii care le eliminau din start, fie ca principiile mele nu mi-au permis. Spre exemplu, sa am o relatie de iubire cu o prietena sau o fosta prietena a unui prieten de-al meu. Insa in cazul tau, lucrurile astea nu se aplica. Si, da recunsoc, am fost si sunt in continuarea atras de tine. Si nu stiu ce sa inteleg. Si vreau sa stiu ce simti tu pentru mine, cum ma vezi tu pe  mine, care este rolul meu in viata ta?”

„As vrea sa te vad ca prieten. Crede-ma ca nu sunt timida. Ca nu faptul ca am avut relatii cu alti barbati, au stat in calea unei posibile uniri intre noi doi. Insa nu te -am vazut niciodata in felul asta …..”

„Adica, n-ai fost niciodata atrasa de mine…..”

„Nu… De aceea am si avut acest comportament lipsit de consecventa. As fi vrut sa-ti fiu mai aproape, sa ma manifest liber insa imi era teama ca vei interpeta altfel si  nu vroiam sa-ti fac rau.”

„Acum inteleg”, ii raspuns privind in departare. Se ridicara. Ea incerca sa-l imbratiseze, prieteneste. El raspunse cu un gest nerabdator ca si cum ar fi vrut sa-i transmita ca nu are nevoie de mila ei. Strabatura drumul de intoarcere, pana la tabara, ca doi straini. Ar fi vrut sa – l iubeasca in alt fel, sa i se ofere, dar asta nu era ceva care sa vina la comanda. Nici acum, nici mai tarziu. Mai ales catre un barbat  pe care nu-l admira catusi de putin.

Isi dadea seama ca pentru asta venise aici, si nu pentru cetate. Rezolvase ceva, bagajul ei era mai usor, pasul mai sprinten pe drumul vietii. Atunci cand isi luara ramas bun, a doua zi, de dimineata, era convinsa ca nu aveau sa se mai intalneasca niciodata. Desi stia ca oricand l-ar fi chemat, ar fi venit. De indata ce zidurile Capidavei, se pierdura din oglinda retrovizoare, trase pe dreapta si sterse din telefon contactul „Adrian”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: