Pledoarie pentru Joe Satriani

28 Mai

Mi-am petrecut vreo patru ore ale zilei de vineri la Casa de Cultura a Studentilor Bucuresti, in calitate de membra a juriului celei de-a sasea editii a concursului „Nationala de Rock”. Nu mai pusesem piciorul aici de prin 2000. Silver Church nu se ia in calcul, caci, desi in acelasi imobil, este altceva. Surpriza a fost mai mult decat placuta. O fotografie de acum 11 ani, ar fi aratat niste interioare lasate in paragina, cu pereti afumati si toalete de evitat. Ce bucurie sa constat ca acest loc reprezentativ pentru Bucuresti are acum straie noi. Nu stiu cand le-a imbracat insa arata bine. Moderne. Curate. Proaspete. Celor care, la fel ca si mine, din varii motive, n-au mai calcat pe aici de multisor, le recomand sa incerce. Fie ca e vorba de concerte, de reprezentatiile teatrului studentesc „Podul” sau de evenimentele de miercuri seara, intiate de Andra Radu, in cadrul carora fiecare participant primeste o toba mica si este invitat sa acompanieze formatia de pe scena.

Pe scena finalei Nationalei de Rock au urcat 13 chitaristi. Cel mai varstnic, de 22 de ani inca neimpliniti. Cel mai tanar, nascut in septembrie 1995.  Majoritatea s-au orientat catre piese din repertoriul Joe Satriani si Jimi Hendrix. Unii au incercat sa convinga interpretand cantece din repertoriul Van Halen, Petrucci, Megadeth, Metallica. Mai bine de jumatate au avut compozitii proprii. Cu totii insa, cuminti. Cu ochii atintiti asupra grifului. Preocupati sa nu greseasca. L-am intrebat pe Adi Manolovici cat dureaza pana cand un chitarist poate interpreta o piesa fara sa mai fie nevoit sa isi priveasca degetele alergand pe corzi. „E nevoie de ani de zile”, mi-a raspuns. Am aflat ca unul dintre concurenti, cel care a ocupat locul 2, studia chitara electrica de doar… 7 luni de zile. Abia astept sa il intreb pe Adi miercuri seara, la Rock Diva, daca el crede ca romanii sunt o natie inzestrata pentru rock. Pentru ca mie una tare mi-e teama ca, in ciuda catorva nume de succes din vechiul si noul val,  nu este tocmai punctul nostru forte. La fel ca si hip-hop-ul. In rock, ca si in alte domenii artistice, mai importanta decat tehnica, este capacitatea de a trece rampa, transmisia. „Rock-ul se canta din raruchi, din suflet”, spunea si Pat Benatar. Asa cum il vad eu, artistul functioneaza ca o nava cosmica. Prin ceea ce face, devine un vehicul catre alte dimensiuni, cu ajutorul caruia spectatorul – constient sau nu, iase din el insusi, sunteaza spatiul si timpul. Cei mai buni, la cei adevarati – cum este si Satriani, reusesc sa faca asta nu doar in timpul concertelor dar si prin intermediul albumelor de studio. Acea particica din ei insisi care ramane impregnata pe suporturile magnetice, ne face sa ne simtim bucurosi sau melancolici, ne umple cu energie si iubire. Imi doresc ca macar unul dintre cei 13 tineri talentati pe care i-am ascultat ieri, sa isi descopere intr-o buna zi geniul creator si sa ni-l impartaseasca.

In loc de concluzie, una din piesele lui Joe Satriani care, mie una, imi da fiori de fiecare data cand o ascult.

 

 

 

 

 

Un răspuns to “Pledoarie pentru Joe Satriani”

  1. Mircea 30 Mai 2011 la 6:37 AM #

    Ce bucurie ca aceasta piesa ce mi-a intrat in suflet inca de la prima ascultare, nu are versuri, ci acorduri ce ma ajuta sa mi-o amintesc perfect, mereu. Nu cu mintea. Cu sufletul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: