Doi ochi verzi

10 Aug

Talpa tare a pantofilor lăsa urme în caldarâmul topit de căldură. Fâşia îngustă de asfalt mărginea malul abrupt al lacului pentru ca brusc să-l părasească şi să urmeze şoseaua. De aici pornea un drum colbuit şi albicios, scurtătura pe care o folosea zi de zi pentru a se întoarce acasă. Cum nu purta niciodată maieu, camaşa i se lipise de piept şi de spate. Mergea  încruntat, cu privirea tăioasă, imobilă aţintită în faţă. Poate că nu era decât efectul luminii orbitoare, care făcea să lucească şi verigheta de la mâna stângă. Călca cu pas apăsat şi rar. Era obosit, obosit de atâta praf, de dogoarea soarelui, de colţul acesta uitat de lume în care trăia de mai bine de doi ani şi în care se simţea prins ca într-o capcană.

Se aşezase aici imediat după ce se luase cu Maria. Se cunoscuseră la cinematograf. Avuseseră locuri alăturate iar ea îl apostrofase la un moment dat pentru că râdea prea tare. Nu se aşteptase. De regulă, femeile încercau să -i intre în graţii, să-l cucerească. Dar nu şi ea. Maria transmitea  prin toţi porii stăpânire de sine şi determinare. La sfârşitul filmului, el îşi ceru încă o dată scuze şi îi solicită o întâlnire, pentru a se revanşa. Acceptă.  Se îndrăgostiră unul de altul. El iubea spiritul ei viu, francheţea, isteţimea, ambiţia. Ea îl plăcea pentru frumuseţea lui, pentru trupul lui bine clădit, pentru firea lui pasională.  La scurtă vreme, deveniră nedespărţiţi. Le plăcea să meargă pe munte, să mănânce îngheţată la cofetarie, să danseze, să facă dragoste ore în şir. Erau fericiţi.

S-au căsătorit toamna şi s-au mutat în oraşelul ei natal. El terminase facultatea şi îşi găsise un post de inginer, pe specializarea lui, la centrala atomică din vecinătate. Provenind el însuşi dintr-o localitate de provincie, în primul an nu duse dorul vieţii de capitală. Era pasionat de meseria lui iar acasă era aşteptat întotdeauna cu alintări dulci şi bucate alese. Maria îşi găsise un post de asistenta medicală la policlinică de stat şi părea să fi uitat vechile sale ambiţii.

Chiar la intrarea în oraş, drumul trecea pe lângă nişte case dărăpănate, de ţigani. In curţi, doar babe ştirbe, moşi burtoşi cu pălării pe cap şi copilaşi de-o şchioapă. De data asta, în tabloul uman mai apăruse un personaj. O fiinţă mlădioasă, cu părul lung şi negru, până la brâu, dinţi albi, perlaţi şi o privire verde, care i se întimpări în suflet. Merse înainte, fără să se întoarcă însă continua să o vadă, cum îşi ridică braţele subţiri pentru a întinde rufele la uscat. Incercă să alunge imaginea din minte.  Atunci când era vorba de poporul din căruţele cu coviltir, devenea superstiţios. „Să nu fie farmece”, se gândi. ” Poate că ea nici măcar nu arată aşa, poate că nici măcar nu există. Sigur nu există.”  Ca de obicei, soţia îl copleşi cu drăgălăşenii. Masa era aşezată. Insă nu îi era foame. Petrecu clipe lungi în duş, cu ochii închişi, continuând să o vadă pe ea. Ii spuse Mariei că se simte foarte obosit şi se băga în pat. Se trezi târziu, în noapte. Maria dormea lângă el. Respiraţia ei calmă, regulată, îl linişti. Avea aceeaşi tunsoare scurtă, cârlionţată, ca atunci când o cunoscuse. Doar faţa i se mai împlinise puţin, trăsăturile i se moleşiseră. Ce era în mintea lui? Coborâ din pat încetişor. Simţea nevoia să îşi aprindă o ţigară. Se răcorise.  Avea să fumeze afară. De îndată ce ajunse în stradă, paşii îl conduseră spre marginea oraşelului, acolo unde erau casele de ţigani. Un câine îl simti şi începu să latre cu putere. Curţile erau pustii. Cu siguranţă, avusese o nălucire. Oricum, nu era bine să mai treacă pe aici, chiar dacă drumul celalalt era mai lung.

Timp de o săptămână, se întoarse acasă prin altă parte şi aproape că uită. Insă starea de nemulţumire persista.  Nu se mai apropiase de Maria de o lună.  Da, o respecta, îi era recunoscător pentru iubirea şi devotamentul ei, însă nu o mai dorea. Avea nevoie de o schimbare. Poate că dacă s-ar fi mutat în altă parte,  iubirea lor ar fi renăscut. Incepu să-şi caute de lucru însă nu găsi nimic care să corespundă pregătirii sale profesionale şi nevoilor finaciare. Viaţa continua la fel. Până când într-o zi paşii îl purtară pe drumul scurt, prin praf, pe lângă casele de ţigani. Atunci o văzu din nou. Era la poartă pe băncuţă şi se juca cu doi copilaşi. Basmaua roşie de pe cap, trasa până deasupra sprâncenelor, îi accentua verdele ochilor. Era suficient să o privească, pentru a se simţi dintr-o dată, viu. Se apropie de ea. Trebuia să o atingă, să se convingă că nu este un vis. Fata se uita la el curioasă, cu zâmbet poznaş. Se trase la o parte.

„Apoi dacă domnu’ aşa crede, că eu mă las atinsă de oameni străini, se înşeală.”

„Nu te nelinişti, vroiam doar să mă conving că eşti reală şi nu închipuire”

„Domnu’ face mişto de o fată simplă de ţigan”, spuse ea pe un ton mândru.

„Când fata e aşa frumosă, trebuie să te convingi că e reală şi nu un vis. Cum te cheamă?”

„Margareta, domnu. Dar pe aici mi se spune Marta”

„Margareta, e mai bine aşa.” Parcă era din nou în facultate, atunci când încerca să agaţe o fată care îi plăcea.

„Ştii ce fericit aş fi eu, Margareto, dacă m-ai lăsa să te strâng în braţe?”.

Fata îl privi mânioasă.

„Domnul a uitat că poartă un inel pe deget”.

Dar undeva, în colţul gurii, era ascuns un surâs, pentru că se ştia  frumoasă şi apoi, ce vină avea ea că femeia de acasă nu ştia să-şi ţină bărbatul?  Din acea zi, el începu treacă din nou  pe vechiul drum. O bună bucată de vreme păstră tăcerea faţă de Maria. Undeva, în străfundul sufletului, spera să fie doar o toană, doar o criză  în căsnicie. Nu pitea concepe o viaţă printre ţigani. Insă cu fiecare întâlnire, Marta îl prindea mai adânc în mreje. Refuză invitaţia de a se duce la un interviu pentru un post important şi bine plătit în capitală.  După un an, Margareta dădea naştere unui prunc. Din ziua aceea, el nu se mai întoarse acasă. Localitatea vui săptămâni la rând, scandalizat. Toată lumea află povestea bărbatului îndrăgostit de o ţigancă. Unele femei îi luară apărarea, spunând că a ost vrăjit.  Altele spuseră că aşa sunt bărbaţii: incapabili să refuze o fustă care se ridică.  Maria îşi făcu bagajele şi reveni în marele oraş, aşa cum îşi dorise întotdeauna.  Se căsători din nou, dar nu din dragoste, cu un bărbat de vârstă mijlocie şi deveni o mare doamnă.

4 Răspunsuri to “Doi ochi verzi”

  1. Alex 9 Ianuarie 2011 la 6:03 PM #

    Draguta povestea😉

  2. prinorasulbucuresti 10 August 2010 la 6:07 PM #

    maine, promit

  3. Mircea 10 August 2010 la 6:06 PM #

    O poveste… si o reflexie atat de cunoscuta, pe care o vezi intr-o oglinda veche scoasa intamplator in strada gandurilor nascute de unde nici nu ne gandim. Cand acea bucata de sticla argintata si veche e pusa langa imaginatia ta, orice compliment as face, s-ar dovedi a fi insuficient pt ce ai scris aici. Mai scrii ceva acum, caci de abia mi-am incalzit imaginatia si ochii🙂 ?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: